În vara lui 2001 mi s-a desfiinţat funcţia de la Studioul Cinematografic al Armatei, şi, proaspăt locotenent-colonel fiind, am fost pus la dispoziţie pentru trei luni, răgaz în care trebuia să-mi caut singur o funcţie corespunzătoare gradului sau să accept o eventuală ofertă a Direcţiei Pesonal la o unitate militară din Cuca Măcăii. Prietenul Eugen Lungu, camaradul meu din misiunea din Albania, mi-a spus de o funcţie liberă în Direcţia Operaţii a Statului Major General, în Secţia de Operaţii psihologice, poziţie în care eram recomandat de cele publicate deja pe tema propagandei şi a relaţiei dintre armată şi presă nu numai la editura Nemira, dar şi în săptămânalul armatei Observatorul militar. Ulterior am aflat că numirea mea (obţinută doar prin bunăvoinţa generalului Mihail Popescu, şeful SMG, care mă ştia de "băiet bun" din Pro Patria) în aşa numitul nucleu dur al SMG, respectiv Direcţia Operaţii, provocase comentarii maliţioase şi cu o undă de indignare printre stat-majoriştii cu vechime mare şi coate tocite în cancelarii regimentale, care nu înţelegeau ce căuta acolo un ofiţer care tocmai publicase în Playboy un articol despre peace-keeperii români ("Auzi domne, a ajuns armata să se scrie despre ea până şi în revista aia cu femei goale! Oare cine i-o fi dat aprobare?"). Eu eram şi mai speriat de acest nou pas într-o lume despre care aveam prejudecăţile mele deopotrivă inhibante şi cazone, ştiind bine că nu aveam nici un fel de studii militare (şcoală militară, academie militară), nici milităros nu eram, nici "operăţii" nu ştiam. Tot amicul Eugen Lungu, cu umorul său inconfundabil, prin care reuşea să rezume perfect orice situaţie, m-a liniştit profetic: "Nu-ţi fă probleme Căline: engleză ştii mai bine decât mulţi, la calculator te pricepi să lucrezi, gata: vei fi un foarte bun ofiţer de operaţii". A avut, în mare parte, dreptate: după câţiva ani, cel care sc