Refugiul perfect al celor care nu mai suportă dopingul este sportul amator. Dar putem trăi fără Messi, senores?
M-am întrebat alături de cei trei R(adu) - Cosaşu, Naum, Banciu - şi de Traian Ungureanu ce mai rămîne dacă dopingul a ucis noţiunea de cinste în sport. Subiectul este grav şi îndeamnă la depresie. Îmi pusesem oricum tot felul de întrebări înainte să le citesc opiniile. Voi continua să o fac în viitor. M-am documentat, am realizat interviuri cu oameni calificaţi, care ştiu cu ce se mănîncă anabolizantele, amfetaminele şi hormonii ăştia. Mi-au explicat cum contribuie substanţele interzise la creşterea performanţelor, dar şi ce efecte au ele asupra corpului sportivilor.
Efectul asupra mea a fost devastator. Mi-am pierdut naivitatea. Din motive greu de explicat, mi-am păstrat speranţa. Chiar şi bucuria de a privi meciuri. Întreceri sportive. Acum două zile am înţeles că nu totul este pierdut. Am descoperit asta pe neaşteptate, citind articolul semnat de tînărul nostru coleg Bogdan Fechită. Este prezentată acolo povestea echipei FC România, fondată în urmă cu 6 ani şi jumătate. Formaţia cu pricina activează într-un eşalon amator din Anglia şi este exact ceea ce pretinde titulatura. O grupare exclusiv românească. Aflu de la Bogdan că totul, dar absolut totul poartă pecetea Made in România în această întreprindere nonprofit. Jucători, antrenori, conducere. Echipamentul este în culorile tricolorului. Citind mai departe, descopăr totuşi că unele lucruri nu se potrivesc felului nostru de a fi. Adică nu par prea româneşti. Bunăoară, băieţii nu joacă pe bani, ci doar din plăcere. “Băieţii” sînt români, muncitori, care au ales calea exilului pentru un trai mai bun. Unii au jucat fotbal la nivel instituţionalizat, alţii sînt pur şi simplu plezirişti care visează ca într-o bună zi, promovînd treaptă cu treaptă, să se alinieze la startul Cupei Angliei. @N
