Cetăţeanul francez generic se află în raporturi tensionate cu fiscul dinainte de afacerea Depardieu. Îmi amintesc amuzat cum, cu ani în urmă, Michel Houellebecq - probabil cel mai important prozator din Hexagon, la momentul acela - îi mărturisea lui Bernard Henri Lévy că a fugit, cu arme, vin şi bagaje, în Irlanda, nu de dragul brumelor romantice şi fascinaţiei pentru astm, ci doar ca să fenteze taxele şi impozitele copleşitoare din Franţa.
Iar exemplele de cetăţeni-artişti nedisciplinaţi pot continua, aşa cum va continua şi exodul franceilor. La jumătatea lui ianuarie, regizorul Mathieu Kassovitz anunţa că va părăsi Franţa. Raţiuni fiscale? Nicidecum. Exclusiv artistice. "Din punct de vedere creativ, declara el, mi-e greu să continui să lucrez într-o ţară care a sechestrat cinema-ul. Acesta a devenit o unealtă media, or, înainte de orice, este o artă." Nu deciziile acestor oameni doresc, însă, să le aduc aici în discuţie, ci întreg circul mediatic pe care l-au iscat. Cum naţionalismul francez este cu mult mai vechi şi mai viguros decât anxietatea franceză în faţa impozitelor, era normal ca el să răbufnească violent, cu hăulituri, şi rimând obligatoriu cu "aux armes citoyens!" în mai toată presa.
O sfântă indignare, în numele unei minunante agregări de idealuri naţionale, a însoţit bunăoară gestul lui Depardieu de a accepta cetăţenia rusă. Un Edouard Tétreau, cronicar cu condei ascuţit (başca profesor la HEC), îşi întindea vituperările pe o pagină întreagă din Les Echos ("Afacerea Depardieu - o veste bună pentru Franţa anului 2013"). Deranjante nu erau (deşi...) sforăitoarele proorociri despre destinul ţărişoarei ("Franţa este, alături de Marea Britanie, singura ţară din Europa dotată cu capacităţi de apărare şi diplomaţie care vor conta pe zi ce trece mai mult în lumea periculoasă a secolului XXI"), nici comparaţiile de tipul "voi vorbiţi, care-i omor
