Încep cu ce e mai important: marți, 29 ianuarie, a avut loc premiera națională a ultimului film de cinci stele semnat de Michael Haneke, Amour. Continui însă prin a rezolva, pe scurt, două restanțe. Două filme care au intrat în cinematografe pe 21 decembrie 2012, dar care sînt încă de actualitate, întrucît urmează Premiile BAFTA (10 februarie) și, inevitabil, Oscarurile (24 februarie).

SEVEN PSYCHOPATHS (Marea Britanie – SUA, 2012; regia: Martin McDonagh; cu: Colin Farrell, Christopher Walken, Sam Rockwell și, nu în ultimul rînd, Tom Waits). În ciuda titlului care trimite la Kurosawa și a aerului total neserios, de satiră over the top cu descreierați, al doilea lungmetraj al lui Martin McDonagh (după remarcabilul In Bruges) e o comedie acidă și lucidă despre Hollywood. Cuvîntul de ordine e „meta”. Meta-cinema și meta-violență. Marty (Farrell) lucrează la un scenariu despre niște psihopați (o temă la fel de trendy ca de obicei). Ca orice autor de bun-simț (a se citi „alcoolic”), conștient că totul e deja scris, tipul are dificultăți în a-i pune pe listă. Se oferă să-l ajute bunul său prieten Billy (Rockwell), care-și cîștigă existența ciordind cîini de pe stradă și apoi încasînd recompensele oferite de stăpîni găsitorului (exact ca-n Lord, scurtmetrajul lui Adrian Sitaru care a călătorit pe la niște festivaluri europene în 2010). Intervin alte și alte împrumuturi, referințe (de la The Wild Bunch la Boardwalk Empire), multe replici deștepte sau căutate privind creația filmică, convențiile de gen sau dinamica personajelor și, inevitabil, o sumă de psihopați reali sau imaginari. Fără să se ia prea mult în serios (deși puțin mai multă seriozitate n-ar fi stricat, totuși), filmul combină realitatea lui Billy cu ficțiunea lui Marty, Hollywood-ul cu tehnicile cinema-ului independent, cîinii pufoși cu iepurii albi și, mai ales, clișeul cinematografic cu fratele să