Una dintre multiplele teme ale expoziţiei „Matisse- Picasso” din 2003, dedicată dialogului consecvent dintre cei doi artişti, a fost aceea a contrastului dintre Picasso, „constructorul” şi Matisse, maestrul culorii.

Încă de la începutul unei cariere caracterizate de frecvente schimbări de direcţie, Picasso a fost considerat un inventator mai puţin radical, mai puţin subtil în explorarea culorii nu numai în raport cu Matisse ci şi cu alţi piloni ai istoriei artei occidentale, de la Rembrandt şi El Greco la Delacroix, cu care obişnuia să se compare. Pornind de aici, Carmen Giménez, curatoarea Muzeului Guggenheim, a propus o trecere în revistă a creaţiei lui Picasso care ignoră folosirea culorii. Expoziţia începe cu „Femeie călcând”(1904), severă armonie aproape monocromatică, continuă cu busturi în bronz sau gips ale unora dintre personajele feminine care i-au marcat viaţa şi opera – Fernande Olivier, Marie-Thèrése Walter, Dora Maar – şi se termină cu o serie de lucrări târzii, încă prea puţin apreciate, în care negrul este folosit cu o voluptate care te face să uiţi lipsa culorii. Celebra spirală a muzeului, concepută de Frank Lloyd Wright, care permite vizitatorului să arunce mereu priviri înainte şi înapoi, se dovedeşte a fi ideală pentru o abordare cronologică a operei unui artist care şi-a reevaluat mereu trecutul, folosindu-l ca o bază pentru noi paşi înainte, spre tărâmuri încă neexplorate.

Greu de crezut, după pleiada de manifestări consacrate celor mai felurite aspecte ale creaţiei artistului propuse în ultimele decenii, „Picasso – negru şi alb” reprezintă un experiment nemaiîncercat. Au mai existat, bineînţeles, expoziţii dedicate creaţiei grafice a unui artist care a avut încă din copilărie un fabulos dar pentru desen. Acum mai multe luni, de exemplu, o manifestare organizată de Colecţia Frick din New York şi Galeria Naţională din W