Afrim a făcut-o din nou – adică a revenit la acel épater les bourgeois prin care s-a făcut cunoscut şi a venit, pe scena Sălii Media a TNB-ului, cu o montare care să zguduie toate aşteptările legate de Caragiale. Anul Caragiale – un an prolific şi cu multe producţii caragialiene inedite, majoritatea aduse în contemporaneitate – s-a încheiat în forţă, cu montarea lui Afrim, după piesa Năpasta.
Din structura piesei lui Caragiale, Afrim nu a mai păstrat decît scheletul, din care se pot identifica liniile mari ale subiectului, dar, dincolo de asta, să nu vă aşteptaţi să îl regăsiţi pe nenea Iancu. Pentru că a păstra subiectul nu înseamnă şi a menţine şi atmosfera unei scrieri, iar în spectacolul lui Afrim, Caragiale nu mai este de găsit pe nicăieri. Nici în personaje, nici în decor, nici în tensiunea care ar trebui imprimată trioului Anca-Ion-Dragomir. E un spectacol rece, minuţios contruit, strălucitor ca o prezentare de modă (de altfel, rezolvarea finală a dramei are loc într-o scenă în care este recreată atmosfera din timpul unei prezentări de modă).
Tradusă în limbajul contemporan, Năpasta este transpusă total în spaţiul nostru, cu marotele lui, şi într-un sistem recognoscibil, în care televizorul, cluburile şi distracţia au înlocuit ziarul, horele şi şezătorile, iar decorul auster, în alb-negru, care este conturat în piesa lui Caragiale, devine, sub semnătura Vandei Maria Sturdza, o marcă a unei lumi lipsite parcă de tradiţie şi de trecut, rece şi mai degrabă superficială, luxoasă şi, în acelaşi timp, înşelătoare. Livingul de un alb impecabil din casa Ancăi (Crina Semciuc) şi a lui Dragomir (Mihai Călin) este denunţat pentru falsitatea lui chiar de pătratul de pămînt din mijlocul său, simbol al pornirilor telurice, al vieţii şi al morţii. Acest spaţiu ce demască toate aparenţele găzduieşte toate momentele intense din spectacol: nunta
