Traian T. Coşovei, Jurnalul morilor de vânt,
Bucureşti, Editura Tracus Arte,
2012, 112 pag.
Ar fi exagerat să căutăm în cele câteva mici reforme pe care le face Traian T. Coşovei în ultimul său volum semnele unei înnoiri radicale. În realitate, Jurnalul morilor de vânt nu e nici mai bun, nici mai rău decât celelalte cărţi ale poetului (exceptând 1, 2, 3 sau... care e, după mine, aproape o capodoperă).
De la un punct încolo, literatura lui Coşovei a devenit o mer d’huille. Egală cu sine, întinsă, transparentă. Eventualele valuri nu durează niciodată mai mult de-o secundă. De aceea, mi se pare că ea se pretează mai degrabă unui comentariu integrator, de tip monografic, decât analizelor secvenţiale. Aşa îmi şi explic de ce de-o vreme încoace volumele lui au parte de relativ puţine recenzii. E, la urma urmelor, o marcă a maturităţii, nici măcar specifică lui Coşovei (în aceeaşi situaţie aflându-se, de exemplu, şi Magda Cârneci sau Liviu Ioan Stoiciu, dintre colegii lui de generaţie). Apropo de asta, faptul că în deschiderea acestui Jurnal al morilor de vânt stă un poem ales tocmai din prolificul Arghezi nu e nesemnificativ. E un răspuns delicat la o acuzaţie mai puţin delicată: aceea că Traian T. Coşovei şi-ar risipi talentul, scriind prea mult şi publicând prea des.
Cum spuneam, există câteva mici reforme în acest volum. Dar ele sunt orientate, culmea, spre trecut. Noua sensibilitate de aici provine din resuscitarea noii sensibilităţi lunediste de-acum trei decenii. S-ar putea ca la această dispoziţie retro să fi contribuit, măcar ca un declic psihologic, şi reeditarea volumului Aer cu diamante. Oricum, în ce priveşte formula nostalgică a acestui Jurnal al morilor de vânt, nu numai colaborarea cu Florin Iaru (în ipostază de machetist, de astă dată) constituie o dovadă. În multe locuri, Coşovei pare tentat să revină la trucuri
