Biserica Ortodoxă Română este unul dintre cei mai mari administratori ai patrimoniului cultural din România. Explicam şi cu alte ocazii, dar în special atunci când am prezentat lucrarea S.O.S - Zestrea culturală a Olteniei, că moştenirea patrimonială ecleziastică – nu doar cea din Oltenia – este o componentă care poate (şi ar trebui) să fie valorizată de statul român în spaţiul european din care facem parte. Venind în completarea celor scrise de noi atunci, la sfârşitul anului trecut a văzut lumina tiparului o altă lucrare, pe acelaşi subiect, dar cu o abordare diferită: Patrimoniul Cultural Creştin din Oltenia Secolele XVII-XVIII. Ghid de bune practici destinat personalului monahal. Despre bune practici cât priveşte patrimoniul va fi vorba în cele ce urmează... Scriam atunci – şi credem în continuare în puterea acestei idei – că autorităţi, Biserică, societate, cu toţi ar trebui să înţelegem că o investiţie în patrimoniu nu e un câştig pe termen scurt, ci una care se poate dovedi imună la crizele mondiale de orice natură. Factorii de decizie ar trebui, astfel, să înţeleagă că toate aceste biserici trebuie să facă parte din „România turistică"; restaurate şi conservate, ar putea în orice moment să constituie un argument pentru un viitor (şi dorit) pelerinaj cultural. Interesant este faptul că, deşi cu alte premise decât lucrarea despre care am vorbit deja, Patrimoniul Cultural Creştin din Oltenia Secolele XVII-XVIII. Ghid de bune practici destinat personalului monahal – o carte finanţată chiar de instituţiile statului şi nu de organizaţii non-guvernamentale – ajunge exact la aceleaşi concluzii. Dar, aşa cum spune un proverb românesc, să nu punem căruţa înaintea boilor; să o luăm, aşadar, cu începutul... Fiecare monument beneficiază în lucrare de un istoric şi o descriere detaliată Spre deosebire de lucrarea publicată la finalul lui 2011, care se axa asupra monumen