„Pourquoi s’obstiner à écrire si l’on n’a plus rien à dissimuler?“* Alexandre Jardin,Le roman des Jardin Vivre, c’est voir, se extaziază, într-o amplă respiraţie romanescă închinată picturii lui Delacroix, Florentine Galien, personajul principal al cărţii lui Michelle Tourneur, La beauté m’assassine, publicată de curînd la Editura Fayard.
Ocazie pentru noi de a ne întreba dacă acest elogiu al vizualității mai este capabil, în zilele noastre, să îmbrăţișeze lumea, dînd sens verbului a trăi, şi dacă omul contemporan, în ipostaza lui de homo mediaticus, înzestrat cu toate atributele virtualităţii digitale în care convieţuiesc instantaneitatea, gratuitatea și ubicuitatea accesului la imagine, mai poate avea acces la unicitatea și permanenţa modelului estetic promovat de artele vizuale.
Muzeele n-au cunoscut niciodată o atît de mare afluenţă de vizitatori ca acum. Un exemplu elocvent este recentul comunicat de presă de la începutul anului, care anunţă că expoziţia dedicată marelui pictor american Edouard Hopper, deschisă în octombrie 2012 la Grand Palais şi care trebuia să se încheie la 28 ianuarie, este prelungită cu şase zile, muzeul parizian fiind deschis non-stop pentru a face faţă numărului impresionant de vizitatori – în medie, 6.800 de persoane pe zi, 580.000 de vizitatori, în 4 luni.
Forţa inegalabilă a picturii ca omagiu al instantaneităţii, ca o jubilatorie sărbătoare a ochiului, rezidă în exigenţa acestei întîlniri unice, a acestui face-à-face trăit ca o supremă victorie a vizualului ce reușește să ignore mijloacele şi profuziunea reproducerilor în schimbul unui dialog intim cu tablourile în versiunea lor originală, tablouri consacrate drept capodopere din istoria artei şi percepute ca atare de-a lungul generaţiilor.
În acest context, Parisul rămîne locul în care mirajul artelor se exercită în modul cel mai