„...Tot călătorind prin ţară, încerc să fug de mine însumi”

Gellu Dorian: Eşti prezent în mai toate dicţionarele recente. Evident, cele care îi au în vedere pe scriitori! Se observă că, deşi născut la Suceava, de la început, ai alergat mai prin toată ţara să-ţi faci şcolile: de la Crasna sălăjeană la Marghita orădeană; apoi la Curtea de Argeş, ca facultatea să o faci la Cluj. Iar acum locuieşti la Bucureşti, după ce ani buni lumea te ştia locuitor al Clujului. Cum îţi explici acest fapt ce denotă o mobilitate fantastică de care dispui şi acum?

Nicolae Prelipceanu: Să zicem că ar fi aşa, cum spui, „în mai toate dicţionarele”, deşi, zău, nu e deloc aşa. În ce priveşte peregrinările mele prin ţară, realitatea e cam invers. Primele mişcări nu le-am făcut, îţi imaginezi, de capul meu. Întâi au plecat din Suceava, prin 1943, prin Galaţi, pe Dunăre, spre Tulcea, de unde era mama mea, şi apoi la Babadag, unde am şi deschis eu ochii. Pe urmă, tatăl meu, care era judecător, s-a tot mutat, cu noi după el, mai ales în anii începuturilor comunismului, sperând să scape de tinichelele pe care le agăţau ăia de coada judecătorilor vechi. A reuşit, dar numai pe jumătate, pentru că, până la urmă, tot l-au dat afară, dar destul de târziu şi măcar a scăpat de puşcărie. Şi mişcarea asta, iniţială, m-o fi făcut şi pe mine mai, ca să zic aşa, mişcător. Un prieten al meu spunea că, tot călătorind prin ţară, încerc să fug de mine însumi. O fi avut dreptate.

Nici după absolvire văd că n-ai avut astîmpăr. Spune-mi ce-a urmat după absolvire?

Păi, după ce am terminat facultatea, în 1966, am făcut armata, adică „şcoala de ofiţeri de rezervă nr. 1, Bucureşti”, timp de şase luni, la Otopeni, cam pe locul actualului aeroport internaţional. Iar apoi m-am întors la Cluj, că drumul ăsta îl ştiam mai bine, şi acolo, datorită dlui Mircea Zaciu, am