Recenta premieră a spectacolului Năpasta de la Teatrul Național din București reiterează problema contemporaneității lui Caragiale, în viziunea regizorului Radu Afrim. Această montare poate fi “citită” ca o diagnoză a ceea ce s-ar putea numi “obsesia contemporaneității”, în relație cu societatea spectacolului, cu dorința spectatorului contemporan de a vedea moartea în direct.

Avem sentimentul clar că ne aflăm pe un platou, în studioul unei televiziuni unde se înscenează un reality show, bazat pe ingredientele fundamentale care fac din spectator sclavul televizorului.

Radu Afrim a regizat Năpasta utilizînd un instrumentar logic prin care toate elementele spectacolului sunt configurate într-un sistem coerent.

Pornind de la pîrghiile existente în textul lui Caragiale, Radu Afrim îl transfigurează în spiritul contemporaneității asimilate societății de consum: lumea de azi poate fi privită ca un mare podium pe care defilează “semne” ale consumerismului, alimentate de cele două surse majore ale audienței maxime: sexul și crima.

Nu întîmplător personajul Anca (interpretat, în dublă distribuție de Crina Semciuc și Simona Popescu) este, în perspectiva lui Radu Afrim, designer. Moda este manifestarea cea mai vizibilă a ceea ce am numit obsesia contemporaneității, expresia estetizată a lumii în care moartea simbolică se acunde în spatele efemerității colecțiilor.

Anca este un personaj între lumi, ce pendulează perpetuu între sfera nebuniei și luciditatea manipulării. Din portretul ei psihologic, așa cum l-a proiectat Radu Afrim, emană concomitent atracția erosului și seducția morții. Acest mecanism declanșat prin prezența Ancăi e o capcană în care sunt prinși ceielalți protagoniști din scenă: Gheorghe (Mihai Călin) și Dragomir (Emilian Oprea) sînt piese în sistemul pus în mișcare de cele două forțe ce emană din Anca.

Personajele intro