Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare,

trad. din germană şi glosar de Radu Gabriel Pârvu,

Editura Humanitas, 2012,

vol. I (600 pag.) + vol.II (684 pag.).

Cum o carte precum Lumea ca voinţă şi reprezentare nu poate fi expediată în rîndurile unei cronici, o reacţie de întîmpinare mai cuvenită e un foileton în trei episoade, menite a lămuri tomul a cărui vogă nu numai că a sudat o epocă, dar chiar a schimbat destine creatoare.

La sfîrşitul foiletonului ne vom afla în posesia unor idei pe care cititorul obişnuit, speriat poate de masivitatea celor două volume, va renunţa să le caute singur, văduvindu- se astfel de întîlnirea cu una din cele mai influente cărţi din gîndirea europeană.

Definit cu anticipaţie, Schopenhauer e un kantian cu tentă hindusă, un gînditor care pleacă de la intriga lui Kant (distincţia dintre fenomen şi lucrul în sine) şi sfîrşeşte în deznodămîntul lui Budda: negarea voinţei de a trăi. Între cele două capete de drum se desfăşoară patosul retoric al unui gînditor la care stridenţele de limbă fac casă bună cu îndrăznelile de interpretare. Neavînd superstiţia lexicului abstract (pentru neamţ, abstracţiunea e semnul gîndirii superficiale), Schopenhauer se leapădă de distincţii aride spre a se scălda în matca cuvintelor încinse, cu o fluenţă care creşte pe măsură ce atenţia îi trece de la probleme de cogniţie la cele de estetică şi apoi de morală. Doar la început, în capitolele privind teoria cunoaşterii, Schopenhauer se supune convenţiilor de jargon, fiind sec din obligaţie profesională, pentru ca apoi, intrînd în filosofia frumosului, să-şi piardă scorţoşenia şi să-şi ia avînt literar, culminînd cu consideraţiile de morală, unde paginile sunt de-a dreptul de belles lettres. În plus, înrobit fiind de o umoare irascibilă, Schopenaheur nu-şi poate înfrîna răbufnirile polemice, care cad pe