Mi-a atras atenţia, recent, o observaţie pe care criticul literar Dan Cristea, prietenul meu, o face undeva referindu-se la proza pe care o scriu: „…romanele sale sunt concepute, cum ştim, ca poveşti postmoderniste.”

Nu este prima dată când Dan Cristea aşază încercările mele epice sub semnul postmodernismului şi nu este el singurul care le fixează în acest cadru. Pe de altă parte, critica literară când a vorbit despre poezia mea a situat-o, de regulă, în sinea modernismului. Dacă mai mulţi oameni te văd cumva, înseamnă că, într-adevăr, chiar eşti aşa cum te văd ei, deşi tu te închipui altfel. Aşadar, iau în serios această dublă etichetare simultană, modernist în poezie, postmodernist în proză, aplicată de critica literară şi caut să-mi explic de unde provine diferenţa de poziţionare. Dar, mai întâi, acest defazaj, această incongruenţă lăuntrică, acest doi în unu nu cumva reprezintă o contradicţie inacceptabilă? E normal ca acelaşi ins să aibă abordări diferite, poietici diferite, în funcţie de genul literar exersat?

Şi încă o întrebare firească: programul postmodernist în literatură ce presupune? Răspund fără să am certitudinea că sunt în măsură să dau un răspuns mulţumitor. Aş zice că atitudinea postmodernistă înseamnă o renunţare la „inocenţa” auctorială, înseamnă capacitatea subliniată de auto-reflecţie, ca şi capacitatea de a lua în discuţie literatura existentă, înlăturând clişeele, porţiunile mortificate din scriitură şi detectând formele/ formulele de expresivitate viabile de până la tine, pe care să le foloseşti în propria ta scriere ca pe un citat, opera devenind o însumare tolerantă de expresivităţi. Dacă aşa e înţeles postmodernismul, atunci am fost dintotdeauna un practicant al său, fiindcă, preocupat să nu mă las copleşit de conformismele, de inerţiile, de lenea din mintea mea, am fost atras să schimb regulile, convenţiile diverselor