A.R. Deleanu, Îmblânzitorul apelor,

postfaţă de Mihail Vakulovski,

Editura Casa de pariuri literare, 2012.

Deşi Mihail Vakulovski, Nora Iuga şi Mircea Pricăjan îl recomandă pe A.R. Deleanu ca pe o revelaţie, un autor cu multiple calităţi, romanul Îmblânzitorul apelor, în ansamblul său, este ratat, tocmai pentru că autorul îşi propune prea multe, este prea ambiţios pentru puterile sale actuale, cu prea multe idei, dar fără o idee. Într-un fel, autorul, asemenea personajului său, nu s-a putut hotărî ce să aleagă din virtualităţile romanului său şi s-a lăsat dus, în derivă, de obsesiile sale personale şi livreşti. Bănuiesc că tânărul autor (n. 1985) are talent, de vreme ce primele 40 de pagini sunt aproape foarte bine scrise, anunţând o carte palpitantă, care ar fi putut fi, realmente, debutul „remarcabil” anunţat de postfaţator. Povestea unui tânăr scriitor debutant, scrisă la persoana I, refuzat de un imbecil şi violent redactor de editură, o poveste ratată, întrucât manuscrisul recuperat va fi luat de apele care mătură oraşul (luat sau lăsat în voia apelor…), o poveste de dragoste, frumoasă, dar pe picior de ratare, întrucât eroul nu e în stare să se mute cu tot cu iubită din casa părintească (banii, dar nu numai banii, o anumită neputinţă de a acţiona, oedipiană), iubita (un fel de dublu al mamei moarte a naratorului) are un vis cu o fetiţă care creşte în ea şi înţelege că apocalipsa de afară o „cheamă” şi îi iese în întâmpinare, iarăşi, fără a fi oprită de narator, în fine, povestea începe să se contureze interesant, pe mai multe paliere. La pagina 40, recunosc că aveam mari speranţe legate de roman, dar acolo este un punct de cotitură, de ruptură, în care romanul, imprevizibil şi mustind de posibilităţi, cade pe o pantă livrescpsihologizantă şi oniric-poematică, dar, în ciuda violenţei unor imagini, imaginarul apocaliptic al autorului e