Prima mea amintire despre Tudor Vladimirescu datează de la vârsta de patru ani. Eram în sala unui cinematograf bucureştean, iar mama îi şoptea cu subînţeles tatei: „Uite, asta e Lica Gheorghiu, fata lui Dej...”. N-am înţeles atunci insinuarea mamei, dar am ţinut-o minte.

Filmul „Tudor”, lansat în 1962, era prima superproducţie cinematografică românească istorică şi îmi amintesc că m-a impresionat foarte tare, cu scenele lui de masă, cu charisma foarte convingătoare a lui Emanoil Petruţ, cu decorurile şi costumele de epocă, chiar dacă erau toate numai alb-negru. Desigur, la acea vârstă nu mi-au fost mie prea clare subtilităţile intrigii, dar înţelesesem limpede că Tudor era personajul cel drept şi viteaz, care moare trădat la sfârşit, luptând pentru cei mulţi, că boierii erau nişte egoişti, perfizi şi trădători, la fel ca şi grecii, numiţi în film eterişti, iar turcii erau cei răi şi cruzi. În acel film am văzut-o pentru prima dată pe ecran pe marea actriţă Olga Tudorache, foarte puternică şi convingătoare în rolul demonicei soaţe a domnitorului Şuţu. Oricum, îmi amintesc că toată lumea era foarte mândră că, iată, reuşiseră şi ai noştri să facă un film istoric mare, poate nu chiar la fel de spectaculos precum „Vikingii”, cu Kirk Douglas şi Tony Curtis, sau „Cidul”, cu Charlton Heston şi Sophia Loren, dar era un început plin de speranţă. Peste ani, Mihnea Gheorghiu, iniţiatorul şi scenaristul filmului, la concurenţă cu Sergiu Nicolaescu, îşi va revendica paternitatea conceptului de „Epopee naţională cinematografică”.

Nu aveam cum să aflu atunci, în 1962, şi nici în anii ce au urmat, câte presiuni şi intervenţii se făcuseră asupra regizorului Lucian Bratu şi scenaristului Mihnea Gheorghiu de către politrucii din structurile de propagandă ale partidului pentru a fi subliniat caracterul social al revoltei lui Tudor, împreună cu rolul maselor ţărăneşti, c