Cînd Călin Vlasie și Viorel Padina mi-au zis c-o să mergem la Nichita, mi-am rebătut îngrijit la mașină cele mai frumoase poezii și le-am ascuns în buzunar, astfel încît să-și facă apariția la momentul oportun, cînd poetul avea să mă descopere. "Hai, mă, că nu-i așa. Nichita e de comitet!" – m-au încurajat cei doi cunoscători. Traian (T. Coșovei) era la fel de nervos și tot atît de blindat cu poeme. Iată-ne, deci, într-o după-amiază, intrînd în celebra curte interioară din Piața Amzei nr. 9, umbrită de și mai celebrul copac Gică, cu care, cică, vorbea idolul nostru.
În lift, eram tot mai nervos, cu degetele încleștate în jurul sticlei de vodcă. Am ajuns. O ușă cu multe urme de spargeri și o sonerie căzută, la care am sunat îndelung. Zadarnic. Doar că, în tăcerea grea, am deslușit pe cineva foindu-se îndărătul ușii. "Hai, că noi sîntem!", a bodogănit nervos Vlasie. A deschis o fată. Un hol mic, o sufragerie deschisă, de unde cîteva perechi de ochi poetici ne-au scrutat. Nichita trona la masa lui rotundă, înconjurat de discipoli, vodci și caracudă. Dar de ce acea liniște? Picasem prost?
Avea o casă golașă și mică, în care vedeai numai tablourile lui Sorin Dumitrescu, pianina și scaunele Bonanza. Nichita a primit sticla senioral și a pus-o pe masă. Am uitat repede faza cu tăcerea suspectă. Am intrat în pîine. Cînd colo, pe la 11 noaptea, sună soneria. Și iar se face liniște, groasă de s-o tai cu lama. Necunoscutul a insistat cîteva minute, apoi s-a lăsat păgubaș. Nu pricepeam nimic. Vlasie s-a aplecat, atotștiutor, spre mine și mi-a suflat la ureche: "Era prințul Tom(ozei). Azi, nu".
Publicat în Cațavencii, nr. 4(82), 2013
Cînd Călin Vlasie și Viorel Padina mi-au zis c-o să mergem la Nichita, mi-am rebătut îngrijit la mașină cele mai frumoase poezii și le-am ascuns în buzunar, astfel încît să-și facă apariția la momentul oportun, cînd