Modificarea statutului Parlamen­tarului şi mai apoi demisia lui Dan Voiculescu din Senat au readus în discuţie subiectul imunităţii parlamentare privite ca privilegiu ce i-ar plasa pe aleşii naţiunii deasupra altor cetăţeni. De unde şi ideea unora de a limita, dacă se poate pînă aproape de desfiinţare, imunitatea. Iar din perspectiva democraţiei reprezentative, desfiinţarea imunităţii parlamentare nu înseamnă doar negarea tezei reprezentativităţii, ci şi afirmarea în contrapartidă a altui principiu: mandatul imperativ.

În România, tentaţia populismului antiparlamentar are o tradiţie veche, reluată după anii ’90 ai secolului trecut şi accelerată de neopopulismul promovat de Traian Băsescu în primul său mandat prezidenţial. Or, lansarea ideii comasării alegerilor europene şi prezidenţiale – şi în general promovarea cu prioritate a temelor privitoare la „reforma“ instituţională – îi oferă lui Traian Băsescu ocazia reluării vechilor trucuri populiste după ce, odată cu referendumul din 2009, se părea că subiectul se epuizase. Acum, discursul antiparlamentar – care s-ar putea conjuga şi cu cel împotriva clasei politice şi a elitelor în ansamblu – ar putea conduce din nou la segmentarea societăţii în grupuri ostile. Iar politicile de austeritate menţinute de guvernul Ponta vor putea alimenta apetitul pentru populism al unei părţi a opiniei publice. Fără imunitate şi fără interzicerea mandatului imperativ, Parlamentul se transformă într-o instituţie fără sens. Imunitatea, departe de a fi un privilegiu, face parte din mecanismele checks and balances care permit controlul executivului. În fond, imunitatea prevăzută de Constituţia României acoperă două domenii corelative, libertatea de exprimare a aleşilor şi protecţia împotriva arestării sau hărţuirii abuzive. Încă din antica republică romană tribunii poporului se bucurau de o protecţie specială pentru a-şi pute