E duminică după prânz. O conduc pe Alexandra până la linia de tramvai. Întorcându-mă, văd de la distanţă, pe strada pustie, un cărucior de invalid împins de o femeie tânără. Mai merg puţin şi-l recunosc în cărucior, îmbrăcat îngrijit, în haine albe oarecum spitaliceşti, pe un om de seamă, foarte bătrân, cu a cărui vitalitate se mândreşte ţara. Vârsta l-a ajuns.

De câte ori cobor, T îmi povesteşte ce s-a mai auzit, ce s-a mai spus la România muzical. Fără postul ăsta viaţa ei, acolo, în bucătărie, care-i e şi birou, ar fi cum la Timişoara a şi fost. I-aş spune, din Dimov:

Cum ne cuprinde vârsta strâns în cleşte,

Mai termină, mai stai, mai odihneşte.

Suntem în prag de iunie, zac sub două pături şi mi-e frig. Altceva? Altceva, nimic.

Plouă întruna de câteva zile, străzile băltesc, ţara putrezeşte, pământul o ia la vale, despădurit.

„Acum, o zei nemuritori, să deschid gura sau mai bine să tac?” După această frază minunată, Erasmus face un raţionament ca un sacrificiu la şah: înţeleptul e condus de raţiune, prostul de patimi; dar, fără patimă nu ajungi pe culmi. Deci

… „…vedeţi azi, ici şi colo, oameni bătrâni ca Nestor, care de abia mai au înfăţişare de oameni: bâlbâiţi, nerozi, ştirbi, cărunţi, pleşuvi (şi surzi, nota mea) sau, ca să-i zugrăvesc mai bine cu vorbele lui Aristofan: «îngălaţi, gârboviţi, pustiiţi, zbârciţi, pleşuvi, fără dinţi şi neputincioşi». Şi totuşi se bucură de viaţă atât de mult…”

Vorbeşte, cum ştim, Prostia, acum despre „acei care se aşteaptă la o faimă nemuritoare de pe urma faptului că scot cărţi. Toţi scriitorii de felul acesta, spune ea, îmi aparţin…”

Despre călugări: „…râvnesc totul după o anumită regulă (…). Atâtea noduri să aibă sandala, cingătoarea să aibă culoarea cutare…” Etc. Nu e nevoie să fie călugări. Pot fi şi mireni, când sunt şi