În momentul de față, la capătul a aproape 70 de ani de la moarte, Mihail Sebastian e de departe cel mai editat (respectiv, jucat), monografiat (Cornelia Ștefănescu, Mihail Sebastian, 1968, Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, 1986), „psihanalizat“ (Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu – Mihail Sebastian, 2009) etc. autor minor al interbelicului românesc. Exemplele pe care le-am dat sînt exclusiv cele care – fie pentru că au apărut înainte de prima editare în volum a Jurnalului (în 1996), fie pentru că se ocupă de perioada anterioară celei acoperite de notațiile zilnice (Marta Petreu, care se ocupă de activitatea publicistică a scriitorului între 1929 și 1933) – nu iau în considerație literatura intimă a lui Sebastian.

În cartea lui de debut, subintitulată Mihail Sebastian: o monografie ideologică, Mihai Iovănel dă, tangențial, și răspunsul (cinic, s-ar spune) la această întrebare: dintre autorii mai mult sau mai puțin tineri, mai mult sau mai puțin medii spre minori ai perioadei, ba chiar și în raport cu nume mari ca G. Călinescu sau Camil Petrescu, Sebastian a avut cea mai convenabilă biobibliografie, într-o epocă marcată de excese cărora puțini le-au scăpat. Evreu fiind, n-a fost implicat în mișcarea legionară; moartea sa (în 1945) a intervenit suficient de repede ca nici să nu emigreze (ca Ionesco, Eliade, Cioran), nici să nu cadă victimă epurărilor dejiste (la fel ca Bellu Zilber, în calitate de apropiat al lui Lucrețiu Pătrășcanu) și nici să nu abdice în fața realismului socialist (precum Camil Petrescu, G. Călinescu, Baranga, Lucia Demetrius etc.). Scrierile lui Sebastian – și Sebastian însuși – au trecut cu bine printre Scilla și Caribda (mai puțin De două mii de ani și Cum am devenit huligan, a căror memorie s-a cvasievaporat pînă în 1989). Literatura lui lirică, dramaturgia lui de evadare din social (mai p