Ca orice popor cu pretenţii de virilitate, românii îşi au violatorii lor. Unii dintre ei chiar din categoria celor consecvenţi. Avem mai mulţi violatori decât alţii? Mai puţini? Mai bine dotaţi? Aspectele cantitative nu sunt neapărat relevante.
Se discută, fără îndoială, se pun probleme. Dacă violatorul este, în general, un personaj pe deplin responsabil sau, dimpotrivă, o victimă a mediului sau a istoriei personale.
Discuţiile tind să fie prea teoretice. Şi să evite, de multe ori, victimele, centrându-se aproape în totalitate pe infractor. Bizareria faptelor însă, atrocitatea şi violenţa lor nu trebuie confundate cu boala sau cu lipsa discernământului.
O pastilă legislativă cu iz de-acum istoric, reglementarea violului în Codul penal din 1969, articolul 197:
„Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, dacă:
a) victima nu împlinise vârsta de 14 ani;
b) fapta a fost săvârşită de mai multe persoane;
c) victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;
d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.
Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 nu se pedepsesc, dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor şi victimă, iar în caz de participaţie, dacă a intervenit căsătoria dintre victimă şi oricare dintre participanţi. Această cauză de nepedepsire produce efecte faţă de toţi pa
