Sonetul este o poezie de sorginte renascentistă, cu formă fixă, petrecându-se prin vreme până în contemporaneitate urmând două modele ilustre: Francesco Petrarca şi William Shakespeare. Modelul petrarchian se constituie într-o poezie de 14 versuri, structurată în 2 catrene şi 2 terţine, catrenele având aceeaşi rimă strofică îmbrăţişată, iar terţinele o rimă la alegere, măsura fiind de 11/11, într-un ritm iambic.

Modelul shakespearian se deosebeşte structural de cel petrarchian, constituindu-se în 3 catrene şi 1 distih (deci tot 14 versuri), cu rimă îmbrăţişată În general, tematica sonetelor este circumscrisă iubirii şi naturii, dar ea se poate extinde şi spre dimensiunile vieţii sociale şi spirituale, cu tentă filosofică.

Cu totul altceva se întâmplă în „Răsăritele sonete”, Editura Ion Prelipcean, Horodnic, 2012, cel mai recent volum al lui Emil Ianuş, cunoscut şi premiat, la nivel local şi naţional, ca epigramist. Titlul cărţii este destul de derutant, iar Prefaţa semnată de editorul Ion Prelipcean ridică semne de întrebare: „De ce poetul Emil Ianuş forţează logica poetică, punând-o în forme fixe? (…) din tentaţia sa de a declama propriile versuri închipuindu-şi cititorul a fi unul dintre spectatori, iar el, autorul, de pe o scenă a vieţii se adresează cui vrea să audă. Sonetul are ceva teatral!” (!!!) Continuă Ion Prelipcean: „Cu alte cuvinte poetul se întoarce la trecut, invitându-ne la epoca poeziei panseiste (sic! poate panteiste?), exprimându-şi raportul său în univers, integrarea în cosmos, cu delicateţe, să nu deranjeze.”

În general, poetul nu „deranjează” prin opera sa, ci ne încântă, ne face mai receptivi la frumos şi adevăr!

Lecturând cu profundă aplecare „răsăritele sonete” ale lui Emil Ianuş, am ajuns la concluzia că „sonetistul” de la Horodnic de Sus încalcă regulile de bază ale poeziei cu formă fixă, care este sonetul, atâ