De dimineață până seara, pe Ion Câmpean îl găsești în liceu. La primele ore în atelierul tipografic de la subsolul clădirii, iar după-amiaza la clase, unde le predă celor mici în calitate de educator. Chiar dacă activitatea din atelier este astăzi mai mult un part-time job, bărbatul se mândrește cu meseria lui care îl face unic. „Pentru mine este o mândrie pentru că eu fac ceva ce nu mai face nimeni din Cluj”, remarcă el cu zâmbetul pe buze. Când pășești în atelier, un clopoțel atârnat de ușă îți anunță negreșit venirea.

Atelierul este o harababură de cutii, foi, mașinării și tot felul de instrumente pe care nu le poți defini la o primă încercare. Înalt, drept și cu pas moale, puțin șubred, maestrul atelierului se mișcă neobosit. Își aduce aminte că la începuturile angajării sale nu făcea altceva decât să repare mașinile de scris Braille ale elevilor. Au trecut însă 11 ani și Ion le știe pe toate din atelierul său. „Înainte, acum câțiva ani, lucram cinci aici. Acum sunt numai eu. Nu mai era nevoie de atâția oameni din cauza trecerii la digital”, explică el.

Presa, piesă de muzeu

Înainte de progresele tehnologiei moderne, cărțile se editau cu cele mai neobișnuite tiparnițe, adevărați „monștri” de metal, voluminoși și greoi, cu aspect rudimentar. Deși în prezent acestea sunt tot mai rar folosite, mașinăriile ocupă în continuare un loc de cinste în atelier.

În una din camere facem cunoștiință cu „strămoșul” imprimantei, un model nemțesc din anii '70, care folosea pentru imprimarea tăblițelor zincate. Foile de hârtie erau introduse între tăblițe, iar printarea se făcea prin activarea unor butoane. Punctele în plus se „ștergeau” folosind un ciocănel care bătea înapoi punctul în plus. „Se bătea rând cu rând, literă cu literă. O muncă foarte migăloasă”, subliniază tipograful. După imprimarea lor, tăblițele erau duse la presă, o altă mașinărie, care astăz