Mulţi au zâmbit când au citit despre unul dintre subiectele date duminică la concursul de intrare în magistratură, cel referitor la un raport sexual oral plătit în care clientul o ameninţă pe prestatoarea de servicii că nu-i va achita suma convenită iniţial pentru că e nemulţumit, iar cealaltă parte îşi înfige dinţii în organul omului, cerându-şi (greu de imaginat cum) banii.

Speţa - cum i se spune în limbaj de specialitate unui set de împrejurări - nu este însă inedită. "Dezlegarea" se află în Codul penal, ceea ce înseamnă că astfel de situaţii au existat nu doar în scenarii de filme. Aşadar, s-ar putea spune că avem în România un cadru legal foarte cuprinzător. Din nefericire, nu este aşa. Dan Voiculescu este cel mai grăitor exemplu. Cazul lui va rămâne cu siguranţă unul antologic. Confruntat cu un proces penal cu puţine şanse de scăpare, dar înconjurat de o ceată de avocaţi bine plătiţi şi pitit în spatele unei televiziuni prost văzute chiar şi acolo unde libertatea presei este sfântă, adică la Bruxelles, ultimul dinozaur securist sfidează deopotrivă justiţia, dar şi pe cei care l-au votat la alegerile din decembrie (disciplinaţi sau orbeşte). Demisia sa din Senat, dată cu speranţa că judecarea dosarului său se va prelungi astfel până la prescrierea faptelor, denotă mai mult decât lipsă de respect faţă de instituţii fundamentale ale statului şi faţă de românii care l-au ales să îi reprezinte în una dintre acestea, poate cea mai importantă, Parlamentul. Este adevărat că Voiculescu se prevalează de carenţele sistemului, cum este aceea care prevede că "supraoameni" precum aleşii neamului nu pot fi judecaţi decât de instanţa supremă şi abia atunci când pierd această calitate redevin oameni obişnuiţi şi intră din nou sub întreaga autoritate judecătorească. De aici încolo este căderea judecătorului să decidă dacă fostul securist, ţinut cu grijă sub aripa