Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (108)
________________________
19 mai 1987
Cu un asemenea copil, cu care stau şi pe care mă străduiesc să îl cresc bine, sprijinit fundamental de tatăl meu, trec prin aceste ultime zile, simţindu-mă mult mai bătrân decât cei 18 ani, pe care abia i-am împlinit. Chiar absenţa din Bucureşti a lui A.P. e de natură să accentueze starea de responsabilitate, pentru că nici bunicul meu nu e în oraş. E plecat “în crailâc”, cum îi place să spună, când are accese de plimbare: “să mă încur şi eu, ce, n-am dreptul, la 71 de ani?”. E încă bine, atâta timp cât suntem sănătoşi, cât nu mă macină pasiuni grozave, cât nu am parte de decepţii mari, cât nu urlă câinii, nu ne vizitează hoţii, nu sare în aer cazanul de apă caldă din subsol, nu am făcut încă ulcer, iar Andreea nu şi-a spart capul (dar mai avem vreme), cât duşmanii mai mult zumzăie, decât se aşează pe florile noastre, cât mai există o chitară pe care s-o iau în braţe, la supărare, şi o femeie, în împrejurări de drag.
21 mai 1987
La Bârca, în amintirea celor duşi
Dacă tot m-a avertizat că sâmbătă şi duminică vom merge până la Bârca, să-i pomenim pe cei morţi, tata mi-a mai spus că ar fi bine să plecăm din Bucureşti încă de vineri. Şi - ce s-o mai lungim atât! - pregătim bagajele de azi, adică de joi. Nu înainte de a duce doctorului Dumitru Dobrescu de la Facultatea de Farmacie analizele mătuşii noastre de la Sibiu, tanti Măriuţa Păunescu, şi de a o ruga pe cealaltă tanti (şi ce tanti!), din Bucureşti, Matilda Bădoi, să rămână să aibă grijă de casă, până ne întoarcem.
Pâine pentru ţărani
Ducem la Bârca două valize cu pâine. O parte - pentru masa de pomenire, o parte - pentru oamenii care fac pâinea, dar nu au posibilitatea să se bucure de ea: ţăran
