Indiferentul simplu este spectator neinteresat la circul unei realităţi care nu-l mai pasionează decât la nivelul relatării de tabloid, cu cât mai groasă, mai porcească şi mai plină de sânge, cu atât mai bine.

Celalălalt indiferent, cel cu ştaif, face din neimplicare un mod de viaţă cu care să se poată lăuda fiindcă astfel, spune el, îşi poate exprima intelectual-superior refuzul faţă cei care viermuiesc în meandrele concretului. Drept care neagă orice şi pe oricine, atent doar la propria supravieţuire şi ferm decis să lupte împotriva marii conspiraţii mondiale ce ne ameninţă din umbra protectoare a marilor interese care, dintotdeauna, au fost concentrate pe un singur obiectiv: să distrugă România.

Cu aceste două tipuri de indiferenţă am intrat în ceea ce am spus că va fi noua etapă a dezvoltării noastre naţionale, atunci când am argumentat că locul nostru firesc este în spaţiul euro-atlantic, că identitatea noastră europeană este indiscutabilă şi că, practic, se repara astfel o uriaşă nedreptate a istoriei. Ceea ce n-am realizat atunci este că, odată dorinţa realizată, ne-am trezit obligaţi să experimentăm pe propria piele spiritul comunitar, complet antinomic cu cel al indiferenţei şi resemnării noastre native, venită din tragica moştenire a Fanarului. Fră să înţelegem că la ei înţelepciunea populară nu spune "las’că merge şi aşa!"

Observăm acum, parcă cu uluire şi în orice caz cu revoltă, că cei care au negociat aderarea României la cluburile european şi eur-atlantic au semnat nişte tratate care conţin extrem de multe reguli foarte stricte şi nenumărate obligaţii, unele extrem de neplăcut de suportat. Cum, spre exemplu, este şi faimosul MCV, adevărat creat pentru codaşele clasei, România şi Bulgaria. Cum ar fi setul de reguli pentru intrarea în spaţiul Schengen sau în zona Euro.

Problema a apărut în momentul când s-a observat că indiferenţa