”M-a înşelat soţul”, se plânge o femeie, referindu-se la momentul în care a aflat că soţul ei iubea o altă femeie! Dar, oare, acel moment, în care unul dintre cei doi parteneri de viaţă îl înşeală pe celălalt este ”înşelăciunea” sau ea era ascunsă, pitită undeva, adânc, în inima, în mintea, în conştiinţa omului? Nu cumva ”cel înşelat” se află în clipa înşelăciunii în faţa unei stări de onesitate, a unei manifestări cinstite, care spune că omul era nefericit mai înainte? De ce nu putem vedea în ”înşelare”, în ”trădare”, în comportamentele negative, neplăcute ale altor oameni binecuvântarea şi adevărul ascuns al personalităţii şi dezvăluirea adevăratelor trăiri, care au creat faptele? Pentru că, nu în clipa urâtă, nu în clipa de trădare, nu în momentul neliniştit şi grozav al manifestării are loc înşelarea; ea s-a întâmplat cu mult timp înainte, dar era ascunsă. Manifestarea e doar adevăr, e doar dezvăluire a adevărului şi de aceea el poate fi primit ca fiind de la Dumnezeu. Binecuvântare şi izbăvire de minciună e fiecare clipă în care celălalt ne arată, uneori înşelându-ne, alteori lovindu-ne, fizic, psihic sau în orie alt fel, adevărul adânc ascuns în interiorul său? Atunci, de ce să ne supărăm pe adevăr? De ce să fim trişti, de ce să ne opunem, de ce să nu dansăm şi să nu vedemm faţa eliberatoare a unor evenimente nefericite, care încearcă doar să ne spună şi să ne arate că celălalt a fost – poate tot timpul, poate de la o vreme – nesincer cu noi? De ce ne supărăm pe adevărul ce ni se arată şi anume acela că nu suntem iubiţi îndeajuns de mult încât un altul să aibă în sine decizia de a ne rămâne alături o viaţă întreagă?

Dacă am percepe adevărul şi l-am preţui, dacă ne-ar bucura fiecare clipă în care el ni se dezvăluie, fie şi neplăcut, fie şi într-un fel pe care nu ni-l dorim deloc, dacă am accepta că răul e de cele mai multe ori un dar preţios, care înc