Nu mă număr printre fanii presei de limbă engleză, pentru simplul motiv că generația mea, îndopată cu rusă și franceză, a descoperit (prea) târziu limba lui Shakespeare. Totuși, marile repere ale gazetăriei de peste ocean și-au păstrat totdeauna loc de frunte într-o ierarhie de uz personal (în care n-aș crede că am putea accede competitiv vreodată). Cine și cum să concureze o revistă ca Newsweek, care, în anii ̓60, se tipărea în trei milioane de exemplare? Și iată că am primit ultimul (adică, cel de pe urmă) număr al revistei tipărit pe hârtie; urmează trecerea definitivă pe net. Este datat 31 decembrie 2012 și pe copertă afișează poza imobilului redacției – unul dintre cei mai importanți zgârie-nori din Manhattan. Aparent, totul în destinele revistei respira temeinicie, putere, influență, viață făr-de moarte.

Sunt, oare, întru totul semnificative cele petrecute în cazul Newsweek și permit generalizări în proiectarea viitorului presei tipărite? Și da, și nu. În anii ̓ 60, tipăream revista Cronica în 12.000 de exemplare; acum, urmașa, Cronica Veche, o tragem în 500. Nu-i vorbă că și experiența românească deține o performanță oarecum similară tirajelor americane (evident, păstrând proporțiile cuvenite): publicațiile lui Cristoiu din anii ̓̓60-̓70, care atingeau tiraje de sute de mii ex. – cifră niciodată înregistrată vreodată la noi până atunci și, cu siguranță, nici în viitor. Numai că Newsweek înregistra maximum de tiraj angajându-se într-o campanie de susținere a libertăților civile, în vreme ce gazetele lui Cristoiu & comp. prosperau anunțând nașterea puilor de găină vii, debarcări ale extratereștrilor în Vrancea, făcându-l tătic pe Eminescu și serializând „demascări” cu falnica vitejie de după război.

Este de înțeles de ce o astfel de gazetărie n-avea sorți de menținere către zenitul interesului public decât într-o perioadă confuză și imatură politi