Urmărind dezbaterea sterilă provocată de publicarea de către Comisa europeană la sfârşitul lunii ianuarie a raportului privind mecanismul de colaborare şi verificare am avut sentimentul că ascult o poveste fără sfârşit. Fie că e vorba de Traian Băsescu sau de adversarii săi, totul pare să se producă la cel mai de jos registru al politicii, politicianismul. Şi nimic nu e nou în politica dâmboviţeană! Au trecut mai bine de o sută de ani de când Caragiale publica "1907, din primăvară până-n toamnă". În analiza rece şi lucidă pe care o făcea situaţiei socio-economice care provocase marea răscoală ţărănească, scriitorul, dovedind în acest text mai mult decât oriunde în altă parte în publicistica sa calităţi de real analist politic, se opreşte asupra unui concept interesant, industria politică.
Şi dacă dramaturgul retras la Berlin de unde se pare că putea observa mai bine ţara o spunea cu un umor trist, cum să reacţionăm astăzi la această constatare: "Pe lângă agricultură... trebuie să înflorească în România şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospere". Tot acum aproape o sută de ani, Max Weber, sociologul german care a deschis calea ştiinţei politice ca domeniu de sine stătător, deosebea între cariera politică ca vocaţie şi cea profesionistă. Între timp, politica a devenit o profesie greu de conciliat cu sensibilitatea democratică care cere ca politica să fie deschisă tuturor.
"Industria politică" actuală prosperă pe baza unui mecanism asemănător celui identificat de Caragiale la începutul secolului al XX-lea: "Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă... Plebea, clienţii, cu stu
