Ideea unei legi a presei mă înspăimântă de-a dreptul. Sunt adeptul libertăţii totale, a stilului american.

Cazul lui Larry Flint este emblematic, dar nu are rost să intru în detalii. Primul Amendament al Constituţiei americane este o piatră de temelie a democraţiei. Cine este jignit sau nedreptăţit îşi poate căuta dreptatea la tribunal, un lucru absolut constituţional. Dar nu voi fi niciodată de acord cu vreo îngrădire, cu vreo reglementare a presei. Da, o spun eu, care spre deosebire de Cristian Tudor Popescu (da, genialul CTP specialist în SF, tenis, cinematografie, istorie şi în absolut toate cele, cu o acoperire aproape globală) şi alţi iluştrii deontologi, acccept să fiu înjurat pe site-uri sau bloguri anonime. Başca nu am cerut niciodată ca postările la articolele mele să fie blocate.

Din punctul ăsta de vedere cred că sunt un democrat extremist. Şi vorba aceea am fost făcut în toate felurile de la răspopit la homosexual, legionar dar şi mason. Pedofil sau lesbiană încă nu, dar nu-i timpul trecut! Nu vreau şi nu accept o botniţă. Aud periodic: “Voi, ăştia din presă”. Da, noi, ăştia din presă! Ar trebui să ne purtaţi pe braţe, să ne ridicaţi osanale. Unde-ar fi fost societatea românească fără presă? La câte mârşăvii şi abuzuri se fac în această ţară, unde eram fără mass-media? Cu bunele şi relele ei, presa românească a fost şi va rămâne principalul vector al democraţiei în România. Presa are menirea ei.

Reiau un citat din Rolul Jurnalistului, Statutul Jurnalistului şi Codul Deontologic, adoptate la Sinaia de către Convenţia Organizaţiilor de Media, în iulie 2004: ““Jurnalistul este dator să semnaleze neglijenţa, injustiţia şi abuzul de orice fel.(...)Jurnalistul este dator să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat. Jurnalistul se bucură de o protecţie sporită în exercitarea acestui drept d