A transformat dansul în artă. A “furat” mişcări de pe amforele greceşti. Şi-a plîns copiii. A iubit şi bărbaţi şi femei. A murit sugrumată cu propria eşarfă, înfăşurată pe roata unui automobil de fiţe

N-a văzut lumina zilei, pentru că s-a născut la 3:00, la două săptămîni după ce românii îşi cucereau Independenţa de Stat. În casa se întretăiau muzele: tatăl, poet amator, picta, mama-şi luneca degetele pe clapele pianului. Micuţa Isadora Duncan a trecut pe la şcoala, dar nu i-a plăcut. S-a plîns, la şase ani, de “constrîngerile de aici, ce-mi afectează individualitatea”. Trei zile s-au chinuit rudele să-i închidă mamei gura căscată. Părinţii au decis să nu continue împreună. Primul cutremur. La şapte ani, ca să-ţi întreţină familia, dădea lecţii de dans. La 22, intra în prima companie, cea a lui Augustin Daly, la New York. Nu făcea mulţi purici pe aici. Lucra pantomimă, asta era la modă. A trecut Atlanticul, scîrbită de faptul că americanii nu pricepeau ce aia artă.

Londra, mon amour

A ajuns la Londra. A găsit înţelegere la “British Museum”. Custodele îi arăta amforele, ea se descălţa şi “copia” mişcările. Nu dansa decît cu talpa goală pe podea. Zicea că vrea să simtă tot. Aşa o prindea dimineaţa.

La Paris, imediat după cumpăna dintre secole, şi-a deschis un studio. A renunţat la tot ce însemna dans pînă atunci. Îl considera prea rigid. Era o modernistă, într-o perioadă în care trei centimetri în minus la fustă însemnau oprobriul public. Mixa stilurile, spectacolul era superb. Ea, imperială. Nu-i plăceau sălile de spectacole, ura să se mişte în faţa unor oameni care dăduseră bani pe bilet. Rodin, marele Rodin, a început s-o imortalizeze. A văzut Germania. Aici şi-a deschis o şcoală de dans. Nu era numai una unde se deprindeau mişcările braţelor, ci una unde femeile se emancipau.

A început să iubească. Şi barbaţi şi femei. Cu un scenari