Aproape 40 de copii din satele Raşca, Peletic şi Plopu, comuna Gura Caliţei, merg pe jos până la opt kilometri zilnic, dus-întors, numai şi numai ca să înveţe carte. Pentru că au de străbătut zone tranzitate şi de lupi, urşi, mistreţi şi vulpi, bieţii copii se strâng grupuri şi poartă cu ei felinare, având credinţa că focul sperie sălbăticiunile. Când pe cei mici, de vârsta grădiniţei, îi lasă picioarele, cei mari îi duc, atât cât îi ţin puterile, în braţe. Treziţi cu noaptea-n cap, cei din Raşca, pe care i-am însoţit săptămâna trecută, pornesc la ora 6 către şcoală unde ajung, după un marş susţinut, la opt fără un sfert. Cadrele didactice ale Şcolii Dealu Lung spun că aceştia nu au întârziat vreodată şi că au rezultate bune la învăţătură, deşi, dimineaţa ajung în clase obosiţi. Părinţii acestor copii chinuiţi, ce locuiesc în cătune izolate, şi primarul comunei Gura Caliţei fac un apel către autorităţi să repartizeze comunei un microbuz mic, care să le asigure acestora transportul către şi de la şcoală. Până nu se întâmplă, Doamne fereşte, vreo nenorocire...

Drumeagul şerpuia, mereu în prim plan, fir trasat pe-un fond de dealuri de-abia bănuite de ochii noştri larg deschişi în crucea nopţii. Din loc în loc, câte o casă cu ferestre întunecate, dormind adânc în zăpadă... Pe linia cenuşie a orizontului şi sub ea, unduirea molcomă a plapumei albe, străpunsă de izbucnirile fantomatice ale copacilor, lucea straniu sub lumina palidă, albăstrie, a lunii. Nimeni în faţă. Nimeni în urmă... Nimeni, pe nicăieri... Splendid decor, împietrit în vremurile noastre condamnate la schimbări atât de rapide de scene...

Sub tălpi, scârţîitul zăpezii spărgea hotărât liniştea pustietăţii. Din depărtări, trosnete slabe de crengi cântăreau gerul în unităţi de măsură tăinuite. Şi prea devreme treziţi din amorţeala nopţii, tocmai de trecerea noastră, câ