Obosită de prea lungul galop printre troienile unei ierni imposibile - primăvara vine greu în patria limbii române! Odată cu ea, sfioasa curtezană a mugurilor vegetând, încă solitari în creanga de cais şi tufa de salcie, sosesc şi oaspeţii unui alt anotimp, la fel de capricios, cel al POEZIEI! E ziua lui Nichita, zi în care Dumnezeu ivi, la cumpăna de vremi, în urmă cu 63 de ani, întâia “pată de sânge care vorbeşte”.

Descalecă din Belgradul “oaselor plângând” la porţile cetăţii Ploieştilor, mereu-peregrinul Adam Puslojic, alături de prietenii săi Srba Ignjatovic, Radomir Andric, Bradislav Milanovic, Miljurco Vucanovic şi, nu în ultimul rând, Slobodan Rokitic, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia. |mpreună cu el a venit şi poetul macedonean Tarasko Sarov, semn că poeţii nu recunosc decât o singură ţară, cea a poeziei fără frontiere, a libertăţii, prieteniei şi a iubirii! Au sosit, apoi, osapeţi dragi din Basarabia răstignită, poeţii Grigore Vieru şi Valeriu Matei, avându-l drept “purtător de cuvânt” pe academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din “ţara” de dincolo de Prut!

Din Timişoara au adus ofranda lor, zidită în cuvinte de dragoste pentru “poetul necuvintelor”, criticul literar Adrian Dinu Rachieru şi poeta Lăcrămioara Ursa, “Argonauţii” plecaţi spre ţărmurile de aur ale limbii române - adevărata şi singura patrie a lui Nichita Stănescu.

Cernăuţiul atâtor amintiri, - şi pe unde trecură, cândva, sfioşii paşi ai poetului Mihai Eminescu în căutarea cuvântului “ce exprimă adevărul” -, a trimis la Ploieşti pe fragilul stihuitor cu alură de adolescent perpetuu, Vasile Tărâţeanu! Este atâta bucurie, dar şi atâta reţinere în cuvântul şi gestul său, aidoma soldatului întors acasă după zeci de ani petrecuţi în războaie, cu ucigătoarea îndoială în suflet, “mă vor recunoaşte, oare, ai mei?”. Şi, ai lui l-au recunoscut