Dacă, vreodată, prin nu ştiu ce miracol, vom dori să terminăm cu jelania naţională asupra eternei persecuţii care pluteşte ca un blestem peste destinul nostru naţional, poate ar trebui să învăţăm câteva lecţii necesare despre cum şi-au construit alţii puterea şi prestigiul.
Episodul pe care vi-l relatez s-a petrecut la începutul anilor ’90, la una dintre discretele dar foarte importantele reuniuni internaţionale în care se discuta despre ce urma să se întâmple, etapă după etapă, cu ceea ce atunci se numeau nu "emerging countries", formularea politicoasă de azi, ci de-a dreptul "emerging markets", fără ca asta să supere pe nimeni deoarece căderea Cortinei de Fier însemna în primul rând oprtunitatea uriaşă a stabilirii de noi pieţe. În general populate de nemâncaţi şi în stare să cumpere cam orice, nesperată posibilitate de a goli depozitele Occidentului de tot ceea ce era surplus şi, adeseori, chiar surplus nevandabil.
Sigur, erau foarte importante discuţiile în cadrul oficial, dar vitale erau reuniunile în micile saloane discrete unde membrii delegaţiilor puteau să vorbească cu mult mai liber şi pe mult mai multe subiecte decât în plen. Se părea însă că discuţia cu statele din Centrul Europei, viitoarele membre ale Alianţei de la Vişegrad care acolo avea să se decidă, era ameninţată de temerea că nu va fi posibil să se adune în jurul aceleiaşi mese membrii delegaţiei Ungariei, compusă din reprezentanţi ai unor partide care acasă la ei erau în conflict dur şi deschis. Aşa părea să fie, căci de la Budapesta tocmai veneau semnalele escaladării conflictului. Numai că, foarte repede, lucrurile au căpătat o cu totul altă turnură în momentul când ministrul lor de externe a venit la preşedintele conferinţei şi i-a spus: ştim care vă sunt temerile dar vă asigurăm că tradiţia noastră ne face ca, oricare ar fi problemele de acasă, atunci când suntem în afara