Comentariul meu anterior, pus sub titlul Cînd Comisia Europeană calomniază presa română, compara ironic, la un moment dat, transmisia în direct a Conferinţei lui Mark Gray cu cea a purtătorului de cuvînt al Înaltei Porţi de pe vremuri; evident – notam – dacă în Imperiul Otoman ar fi fost purtător de cuvînt, iar în ţările române, televiziuni de ştiri.

Cititorii Evenimentului zilei, alergici la naţionalismul de sergenţi majori ai propagandiştilor USL, s-au grăbit să suspecteze în comparaţia mea tentativa de a mă situa alături de Victor Ponta, de Crin Antonescu şi de activiştii Trustului Intact, în bătălia de tip ceauşist pentru „cîştigarea independenţei noastre faţă de Uniunea Europeană“.

Deşi nu sunt un entuziast al ukazelor trimise României din exterior, simt nevoia să precizez că metafora mea nu viza Raportul Comisiei Europeane, ci felul în care a fost primit el în România lui 2013.

Opoziţia şi presa independentă au văzut în Raport o nouă punere pe coji de nucă a Puterii USL de către Comisia Europeană.

Puterea şi presa Puterii au denunţat Raportul ca pe o nouă ingerinţă în treburile interne ale ţării.

Într-un cuvînt, şi unii şi alţii, au tratat Raportul MCV ca pe un Document emanînd de la o Înaltă Poartă (căreia te ploconeşti sau căreia i te îndîrjeşti) şi nu ca pe un Document provenit dintr-o înţelegere între România şi Comisia Europeană.

Discuţia de la noi despre Raportul MCV s-a desprins la un moment dat de fapte şi a prins a pluti acolo, în văzduhul părerilor fără temei, ca un zmeu fără coadă în tăriile bolţii.

O întoarcere la fapte se impune.

Pe 18 iulie 2012, după lovitura de stat dată de USL, Comisia Europeană publică Raportul MCV pe ultimii cinci, sub semnul unei tentative de a ne ridica, în fine, monitorizarea pe Justiţie.

Evaluarea celor cinci ani de monitorizare e în ansamblu pozitivă. Ar fi trebuit, ca o concl