Proiectele lui Nicolae Ceauşescu de independenţă politică în cadrul blocului comunist nu puteau fi susţinute fără autonomie energetică. La începutul anilor ’70 a căutat cele mai bune soluţii pentru dezvoltarea unei reţele de centrale nuclear-electrice.

Iniţial Ceauşescu şi-a pus mari speranţe în partenerii occidentali, şi în primul rând în guvernul de la Paris. Franţa era fruntaşă europeană în producţia de energie ieftină şi relativ nepoluantă, prin intermediul fizicii atomului. România fusese implicată în marile prefaceri nucleare imediat după Al Doilea Război Mondial, însă indirect, fără a beneficia de avantajele strategice ale noilor resurse energetice şi militare. În contul datoriei de război, guvernul de la Bucureşti a livrat către Uniunea Sovietică importante cantităţi de minereu de uraniu, exploatat prin societatea mixtă „Sovromcuarţit“ (1951-1956).

Programul nuclear naţional (mai 1969)

Ceauşescu şi-a manifestat dorinţa de a introduce România pe lista selectă a ţărilor producătoare de energie nucleară imediat după ce a ajuns la putere. La 19 mai 1966, Gogu Rădulescu a anunţat în şedinţa CEx al CC al PCR că trimisese oferte preliminare pentru livrarea de centrale nucleare şi uzine de apă grea către URSS, Franţa, Suedia, Marea Britanie, RFG şi Canada. Peste câteva luni, la 16 septembrie 1966, Prezidiul Permanent al CC al PCR a autorizat Ministerul Energiei să trimită probe de uraniu autohton către firmele care au furnizat oferte. România a abandonat însă proiectul nuclear. Centralele erau scumpe şi nu le putea plăti.

În contextul pregătirilor pentru Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Ceauşescu a solicitat întocmirea unui program nuclear naţional. A fost aprobat cu entuziasm în şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR din 13 mai 1969 . În baza lui şi a hotărârilor Congresului al X-lea al PCR, la 30 decembrie 1969 s-a emis Decretul 8