Pentru a reduce decalajele din economie şi pentru a se îndrepta spre nivelul de trai din zona euro, România ar trebui să aibă în acest an o creştere economică de 3-4%. Targetul a fost fixat atât de oficialii români, cât şi de reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. În teorie, pentru această creştere au fost formulate soluţiile realiste, care, odată aplicate, ar duce la o relansare vizibilă a economiei. Însă de la teorie la practică este drum lung, iar creşterea firavă a Produsului Intern Brut nu face decât să mărească doza de pesimism. Un target la fel de optimist a fost fixat şi acum doi ani, prin acordul preventiv încheiat de România cu FMI în primăvara anului 2011, însă creşterea nu a apărut. Într-adevăr, au fost ajustate dezechilibrele fiscale şi financiare, dar acestea le-a resimţit numai populaţia, fiind concretizate în tăieri de salarii şi majorări de taxe. Ieşirea din criză continuă să întârzie.

Chiar dacă economia s-a echilibrat, motoarele ei nu repornesc, fiind într-o continuă letargie. Întrebarea care se pune este: de ce? Pentru că nu sunt aplicate politici economice realiste?

Pentru că autorităţile nu pot aplica aceste politici sau nu sunt lăsate? Sau poate pentru că este nevoie de măsuri inovatoare şi nu de căi bătătorite care n-au dus nicăieri? Autorităţile au tot repetat, ani în şir, că România nu se poate dezvolta fără investiţii străine şi fără să atragă fonduri europene. În ciuda repetiţiei până la saturaţie a acestor realităţi, până acum nu au fost luate măsuri ferme pentru îmbunătăţirea absorbţiei fondurilor UE, dar nici pentru atragerea investitorilor străini.

Pentru a relansa economia, România are nevoie în special de investiţii publice cu valoare adăugată mare. Analiştii au tot repetat că investiţiile, în special în infrastructură, au fost neglijate, ceea ce a lovit direct în capacitatea de redresare a econo