Îmi încheiam rândurile de săptămâna trecută spunând că Mihai Eminescu s-a ocupat în mod sistematic de viaţa religioasă a epocii sale, precum şi de multe dintre aspectele vizând teologia creştin ortodoxă şi nu numai. Când spuneam că acestea constituie subiecte extrem de delicate, mă refeream îndeosebi la unele interpretări actuale exacerbate privind dimensiunea creştină (în general) şi creştin ortodoxă (în special) a operei eminesciene în ansamblu şi, deopotrivă, la anumite consideraţii referitoare la conduita psiho-socială și comportametală a omului Eminescu, existând voci – nu puţine şi destul de zgomotoase – care susţin cu tărie, avansând argumente şubrede, că „poetul naţional”, ca „expresie integrală a sufletului românesc”, trebuie în mod obligatoriu privit ca o autentică şi profund creştin ortodoxă personalitate, atâta vreme cât ortodoxia este „o măsură a românităţii noastre”, bref, „românismul” lui neputând fi disociat sub nici o formă de ortodoxie. Cu alte cuvinte, nici Eminescu și nimeni altcineva nu se poate bucura de calificativul de „bun român”, dacă nu este şi un „bun creştin ortodox”! Sunt şi alte voci care încă trâmbiţează, pompieristic de-a binelea, faptul că dacă Eminescu nu-i creştin ortodox, deci, pur şi simplu, ne putem descotorosi de el şi de opera sa!

S-a mers până într-acolo încât, nici mai mult nici mai puţin, după 1989, s-au făcut presiuni „oficiale” asupra Bisericii Ortodoxe Române, vizând „canonizarea” scriitorului, apelându-se inclusiv la întocmirea unor liste cu semnături! Sunt de notorietate în acest sens, printre altele, luările de poziţie vehemente ale dlui Gheorghe Gavrilă-Copil, autointitulat „tracolog”, care, la un moment dat, lipsit complet de simţul ridicolului, a slobozit o inepţie de-un emfatism hilar: „Poetul Mihai Eminescu nu este un Sfânt de Cer, ci un «Sfânt de Pamânt»”! În sprijinul demersului său, acelaşi domn, fol