Fiecare răstimp de iarnă golaşă de zăpadă scoate la iveală şi parcă ni le aruncă în obraz toate acele cratere care împânzesc drumurile şi trotuarele patriei. Şi nu ştiu cum se face, dar aceste gropane au parcă o voinţă a lor şi răsar, mai abitir decât ciupercile după ploaie, taman acolo unde au fost efectuate lucrări. Sigur, la mijloc stă şi o eficienţă scăzută a muncii de cârpire a asfaltului, fiindcă, trebuie să recunoaştem, la noi aceste acţiuni care poartă numele de reabilitare şi modernizare stradală sună bine şi pompos, dar în practică scârţâie mai ceva ca nişte balamale ruginite. Marea problemă (de altfel, şi moaşă a tuturor craterelor şi gropilor) este că se fură. Într-o parte, dispare o găleată de mortar, dincolo un sac de ciment, în stânga se fură pietriş, la dreapta se face nevăzut un transport de bitum. A doua zi, toată trebuşoara cu furatul este luată la capăt, cu un sârg şi zel care ar ajuta mai mult dacă ar fi puse unde trebuie şi nu în matrapazlâcuri. Între timp, dispar câţiva muncitori, sub pretextul că au nevoie de apă, de-o ţigară, de-un pui de somn, de câte şi mai câte. Şi dispar şi câteva luni, le pierdem de parcă au fost băgate în mânecă de un scamator priceput, care ne induce în eroare şi ne fură sub ochii noştri şi pe banii noştri. Cam aşa se petrec lucrurile în ultimele două decade în România, ţara unde reabilitarea drumurilor este cea mai profitabilă afacere şi a creat nababi.

Acasă, în bătrânul şi banalul Sălaj, unde fiecare cunoaşte mai toate şoselele şi cărările, singurul drum care îmi pare trainic este E81, spre Cluj. Modernizat în urmă cu aproximativ 13 ani, rezistă cu stoicism şi la trafic greu şi la intemperiile vremii. Rezistă pentru că în acele vremuri verbul “a fura” nu era exploatat la maxim şi însuşit de fiecare după bunul său plac. Dar probabil pentru încă o mare asfaltare de acest gen mai avem de aşteptat. Nu ştiu câ