Seria publicistică “Ce facem cu România” păşeşte pe culoarele întunecate ale comunismului, nu în căutarea victimelor, ci a lucrurilor care i-au supravieţuit până astăzi.
O sută patruzeci şi şapte de ani. Atât măsoară, de la un capăt la celălalt, istoria statului est-european numit “România”. E aproape un secol şi jumătate în care patru regi, patru preşedinţi şi patru dictatori personifică puterea politică de la Bucureşti. Unii dintre ei reclamă etichetele acestea în acelaşi timp: Carol al II-lea ori Nicolae Ceauşescu s-au jucat şi de-a despoţii, amândoi făcând-o cu consecinţe dezastruoase pentru statul român.
Istoricul Lucian Boia are dreptate: nu putem înţelege comunismul fără a studia firul subţire care leagă interbelicul de postbelic şi România regilor de cea a secretarilor generali. La fel, jurnalistul Liviu Mihaiu: moştenim astăzi toate bolile profesionale ale socialismului de stat.
România ultimelor şapte decade nu înseamnă, însă, doar procesele vizibile ale istoriei. Nu poate să însemne doar administraţii de stat, procese birocratice, instituţii şi figuri politice. România e, înainte de toate, suma destinelor care au populat-o, generaţiile care au trăit vorbindu-i limba, preţuindu-i cultura, învăţându-i istoria, contestându-i sau adulându-i liderii vremelnici. Iar vieţile n-au fost, precum la Milan Kundera, mereu în altă parte, ci de cele mai multe ori aici, prinzând rădăcini în societăţile româneşti ale diferitelor perioade.
Seria publicistică realizată de Adevărul în colaborare cu platforma media “România de la zero” păşeşte, începând de astăzi, în comunismul românesc. Nu vor urma, însă, rânduri despre represiune şi teroare, despre închisori politice, decapitări intelectuale ori lupte intestine la vârful puterii.
Există moşteniri durabile ale comunismului care nu se găsesc nici în radicalismul regimului, nici în ambiţiile
