Am o problemă cu cei care, cînd un om e la ananghie, se grăbesc să vină să arunce cu piatra în capul omului. Cînd omul e poet, circumstanța terfelirii numelui său este agravantă, pentru mine. Iar cînd poetul acesta e unul extraordinar, ipocrizia „morală“ a celor care uită să menționeze amănuntul mi se pare comică.

Orice vorbe s-ar spune despre Pop, Ioan Es. Pop, nu trebuie uitat despre cine vorbim. Unul dintre cei mai puternici poeți nu doar ai generației sale, ci ai întregii epoci postrevoluționare; un autor care a reușit să schimbe discursul poetic, după ce Mircea Cărtărescu și Cristian Popescu reușiseră o atare performanță.

Descoperit de Laurențiu Ulici, poetul maramureșean a lovit cu versurile lui prozaic-vizionare în centrul canonului postmodernist, dislocîndu-l și impunînd un altul. Dincolo și dincoace de toate diferențele, e minunat, pentru mine, să văd trei poeți de vîrf (Mureșan, Cărtărescu, Pop) disputîndu-și reprezentarea asupra poeziei, concurîndu-se dur și fiind totodată prieteni, făcînd cititorii să înțeleagă că literatura este de mai multe feluri și că această diversitate e una dintre frumusețile ei.

La Pop, Ioan Es. Pop, literatura e așa: „viața mea a mers prost, dar nu mă cred / un om pedepsit, ci mai degrabă / doar nepedepsit îndeajuns. / și cred că n-am rîvnit prea mult cînd am visat / că voi îmbrăca o sutană și voi face sub ea / tot răul din lume. // un soi de popă în pîntecele căruia / dospesc alcooluri vrăjmașe, / popă cu un ochi de bou, mare și alunecos, / care se scurge după femeia altuia, / și în timp ce predică suduie de mama focului, // iar apoi se întoarce acasă sub pod, / își îmbracă zdrențele de toată săptămîna, / cade în genunchi și hohotește, / știind că nimeni nu poate fi iertat.“.

Versurile sînt din pantelimon 113 bis, n-au nevoie de titlu și nici măcar de precizarea numelui autorului. Cine a deschis, di