Iuliu Maniu, supranumit "Sfinxul de la Bădăcin", a fost una dintre cele mai influente personalităţi politice ale Transilvaniei şi ale României din prima jumătate a sec. XX, în jurul său creându-se un adevărat mit, o adevărată legendă, având în vedere rolul său decisiv în unirea Transilvaniei cu România.

După dispariţia fizică a lui Avram Iancu, marele conducător al transilvănenilor la 1848, în acest ţinut românesc s-a creat un "gol politic", astfel că s-a simţit nevoia umplerii acestuia, prin constituirea, în 1869, a "Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria" pentru ca, în februarie acelaşi an, să ia fiinţă, la Miercurea Sibiului, "Partidul Naţional Român". În 30 aprilie - 2 mai/ 12-14 mai 1881, la Conferinţa Cercurilor Electorale ale Românilor din Transilvania de la Sibiu, cele două partide se unesc sub denumirea de "Partidul Naţional al Românilor din Ungaria şi Transilvania". La 10 octombrie 1926, ia fiinţă "Partidul Naţional Ţărănesc" ca rezultat al alianţei făcute de Maniu cu Partidul Ţărănesc al lui Mihalache (5/18) decembrie 1918, sub preşedenţia lui Iuliu Maniu. După Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, se constituie "Marele Sfat Naţional Român" cu atribuţii de "Parlament" al Transilvaniei şi "Consiliul Dirigent" cu funcţie guvernamentală, sub conducerea lui Iuliu Maniu, care a elaborat proiectele de legi pentru reforma electorală şi agrară şi a studiat procedurile de unire şi de integrare în România.

După moartea regelui Ferdinand (1927), Iuliu Maniu se implică în campania favorabilă revenirii lui Carol Caraiman (Carol al II-lea) pe tron, dată fiind "chemarea spontană" a naţiunii, cu ocazia mitingurilor de la Cluj şi Bucureşti (18 martie 1928), unde "Regenţa" este somată să predea puterea lui Carol II, cu intenţia de a-l proclama rege, la Alba Iulia, pe data de 10 mai, acelaşi an. În anul 1929, Parlamentul României