Imediat după conferinţa de presă comună, Ponta - Barroso, câţiva analişti s-au întrebat ce a căutat premierul la Bruxelles. "Înţeleg că sunt bune astfel de întâlniri, întâmplându-se ele chiar pe holuri, la toaletă ori într-un restaurant. Dar de ce s-a dus Ponta la Bruxelles?! S-a dus, ca un elev corigent, pentru a fi mângâiat pe creştet de profesor?" s-au întrebat unii dintre ei.

Nu peste mult timp, aceiaşi au găsit răspunsul: ceea ce a făcuse Ponta la Bruxelles era, de fapt, o lovitură de politică externă. Anume că premierului îi venise ideea de a trimite o scrisoare - semnată de prim-ministru, preşedinte, preşedinţii celor două camere, şi susţinută de Barroso - tuturor şefilor de stat şi de guvern din Uniunea Europeană în care vor solicita un rezultat pozitiv cu privire la "intrarea" României în Schengen.

Consider - fără a încerca să identific, aici, paternitatea ideii -, că o astfel de propunere, diplomatică în ultimă instanţă, nu poate fi consecinţa unei fise căzute la ţanc şi inopinat, ci, fără îndoială, produsul unei strategii corect elaborate, încă de acasă.

Mai cred că nu e necesar, ba chiar e neproductiv, să mergem de la o extremă la alta în aprecierea acţiunilor unui personaj politic. Întâlnirea Ponta-Barroso nu a fost nici inutilă şi nici generatoare de lovituri de politică externă. A fost una normală, în care se propun acţiuni inteligente, cu diplomaţie, fără convulsii, în interesul ţării pe care o reprezinţi.

În ultimă instanţă, interesul naţional - chiar dacă sintagma sună bombastic în urechile unora - transcende interesul de partid, de grup ori personal al politicienilor noştri, indiferent de situaţie.

Din acest motiv, consider că Victor Ponta, dincolo de a-şi "traduce" interesele politice, la intern, printr-un limbaj dublu faţă de declaraţia la extern, a acţionat corect în contextul acţiunilor important privind interesul