Un oraș este ca un furnicar în care se adăpostește fiecare trecător, iar povestea lui se adaugă la vechea fundație de lut a mușuroiului primordial. În fiecare alveolă trăiește și respiră o poveste de viață. Locul unde se ridică zidurile unei cetăți, spun istoricii, are legătură cu relieful, clima și cu întâmplarea. Așa se face că, la un moment dat, trecătorii se opresc, descalecă, își adapă caii și apoi ridică palate, colibe, străzi, prefecturi, teatre, biserici. Încep să clădescă. Dacă tai în miezul de trecut al orașului o felie, descoperi că arată la fel ca istoria lui: strat după strat de cotropiri și retrageri, de veniri și plecări. Chiar și la suprafață, pe străzile pe care ochiul alunecă ușor, fără profunzime, s-au așezat straturi adânci de istorii trăite și uitate. Sub fiecare stradă, simbolic, se află alte și alte străzi care deși nu au alt caldarâm, au alte nume, altă istorie. Fiecare ocupație a adus cu ea noi denumiri de străzi, schimbând identitatea unui oraș după bunul plac al stăpânirii. Iar Clujul a fost, din acest punct de vedere, o eprubetă în care istoria a amestecat cele mai riscante substanțe.

„Cu străzile se întâmplă ca și cu oamenii. Cum ar fi ca în fiecare zi să te cheme altfel? Ce ai mai spune tu despre tine la sfârșit, când predai ștafeta, cine ești, cine ai fost? Un oraș are viața lui complexă, iar străzile îl ridică sau îl coboară în proprii ochi, îl apropie sau îl înstrăinează de sine. Străzile lui sunt adesea furate de stăpânire, dar ar fi bine să se întoarcă de fiecare dată acasă, la istoria nașterii lor”, e de părere Tudor Sălăgean, directorul Muzeul Etnografic

„Clujul are cea mai veche stradă din țară atestată în documente, încă de la 1362: Platea Pontis, cea care trece prin fața Centralului. Este mai veche decât tot Bucureștiul, decât orice altă stradă. De ce nu se mai numește așa? Nu știu, nu înțeleg de ce, să ai cea mai vec