Avantajul, la cărţile foarte bune de poezie, este că poţi cita orice şi de oriunde. Nu trebuie să sapi prin pagini în căutarea unei imagini norocoase, a unui vers reuşit şi a unei rime (mai interesează pe cineva rima, în poezia de azi?) insolite. Deschizi Frînghia înflorită* a lui Radu Vancu la-ntîmplare şi începi să citeşti:

„Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Noi, cei visaţi de voi, ne înroşim de fericire,/ ne coacem la căldura visului vostru,/ se umflă încet-încet carnea pe oase// pînă cînd, poc! ca o floricică de porumb/ înfloreşte carnea în care am învăţat să urîm,/ sărind din tigaia de sicrie şi pocnind/ de capacul cerului. El ridică din cînd în cînd/ capacul tigăii şi priveşte fluierînd bucuros/ cum se rumenesc morţii-floricele// apoi, din mormintele pe care nimeni nu le visează,/ alege un fericit, îl scoate din sicriu/ şi-l pune să stea drepţi, ca soldatul în post,// şi să se gîndească la cineva drag;/ după care aruncă popcornul asupra lui,/ floricelele se lipesc de carnea zemoasă// pînă cînd mortul e o statuie din popcorn. (...)»”.

Aici poemul s-ar fi putut încheia, dar tînărul, încă-tînărul poet îşi rulează în continuare imaginarul feeric-morbid, de tragedie în secvenţe de cartoon: „Atunci pocneşte precum un dresor din degete/ şi îngerii se năpustesc ca nişte porumbei hămesiţi// asupra fericitului, ciugulesc uguind popcornul/ cu tot cu fîşii de carne, în patru minute mortul/ e o păpuşă din oase curate, cu ochii fără vise scoşi. (...)»”.

Performanţa autorului nu e doar aceea că-l pune pe Hitchcock lîngă Cristian Popescu şi trage drama lăuntrică într-o expunere cinematografică, într-un „film” de vizionat în familie. Ea poate fi cuantificată urmărind cu atenţie atît ansamblul poemului, cît şi fiecare vers. Vancu lucrează şi partea, şi întregul cu aceeaşi min