Acesta trebuie să fi fost unul dintre cele mai cumplite experimente din istoria ştiinţei. Imaginaţi-vă un univers. Real. Cu pereţi din beton peste care nu se poate trece. Înăuntru, cele necesare vieţii sunt disponibile din abundenţă: apă, hrană şi lumină. Locul este călduţ şi curăţat periodic.
Dispozitivul a existat cu adevărat. Se numeşte Universul-25 şi a fost creat de John B. Calhoun, un specialist în etologie. Este doar unul dintr-o serie care a început, predictibil, cu Universul-1, construit în 1958. Populate cu şoareci sau cu şobolani. Veţi vedea unde am să ajung. Între timp, să vedem unde a ajuns Universul-25. Nicăieri. Adică la anihilare.
În mod normal, Universul-25 ar fi trebuit să fie paradisul pentru cele 4 familii de şoareci care au fost introduse înăuntru şi pentru urmaşii lor. Aveau de toate. Nu existau boli, nu lipsea nimic. Sau aproape nimic. Singurul lucru care lipsea era spaţiul. Fizic. Şoarecii au început să se înmulţească. În scurta timp însă, spaţiul s-a aglomerat. Din acest moment a început tragedia.
Înghesuiţi de propriul succes reproductiv, şoarecii au început să intre în coliziune unul cu celălalt. Masculii mari au început să îi atace pe juvenili. Femelele au devenit extrem de agresive. Unii şoareci au devenit complet pasivi. Valuri spasmodice de violenţă au început să agite colonia.
Victimele deveneau agresori, iar agresorii, victime.
În final, societatea a intrat în colaps. Dincolo de o anumită densitate, capacitatea reproductivă a şoarecilor s-a evaporat. Ultimele generaţii au fost tot mai reduse, până ce colonia a murit cu totul. Nici o femelă nu s-a mai putut reproduce, nici un mascul nu a mai generat urmaşi, chiar după ce colonia s-a redus la câţiva indivizi.
Acest lucru este contra-intuitiv. Ne-am fi aşteptat ca numărul şoarecilor să se stabilizeze undeva sub maxim. Cu toate acestea, odată
