După stagiul spaniol, singurul lucru cert despre naţională este acela că nu toată lumea care se scoală de dimineaţă ajunge departe

Piţurcă are dreptate. Adevărata faţă a echipei naţionale o vom vedea cu Australia. Dar la 1-4 cu Polonia ce am văzut, nea Piţi? Faţa mincinoasă a naţionalei? Sau caricatura acesteia? Băieţii aceia îmbrăcaţi în galben nu reprezentau tot România? Nu înseamnă sau nu ar trebui să însemne ei viitorul reprezentativei? Fiindcă speranţa suporterilor naţionalei, cîţi or mai fi ei, tocmai asta era. Că pesimismul nostru nu are bază şi că fotbalul românesc produce în continuare jucători interesanţi. Că mîinele va fi mai bun şi că generaţia lui Gicu Grozav, Alibec, Nica, Alexe şi Stanciu este, în fond, mai talentată decît aceea a lui Goian, Raţ, Tamaş, Costin Lazăr sau Bogdan Stancu. În urma meciului de la Malaga, media notelor primite de tricolori de la trimisul Gazetei, Gabi Berceanu, este de 3,7. Echipa asta de nici nota 4 ar trebui să fie naţionala României pentru preliminariile Campionatului European din 2016 şi mai ales pentru Mondialul din 2018.

După ce Polonia a şters pe jos cu noi 33 de minute, calmîndu-se apoi ca în faţa unui adversar pe care nu ţi-ai propus totuşi să-l umileşti, România tinerilor a pus capul în pămînt. Alibec s-a evaporat cu cele 8 tatuaje ale lui cu tot. Măţel, Dragoş Grigore, Găman şi Vlad şi-au luat aerul acela de oameni neînţeleşi, după ce fuseseră depăşiţi şi umiliţi de nişte polonezi la fel de tineri şi la fel de speranţe ca ei. România tinerilor a pus capul în pămînt. La propriu. La figurat, băieţii au fost atinşi de muţenie, excepţia numită Srgian Luchin amintind ceva despre “o înfrîngere ruşinoasă” şi despre ritmul încărcat al cantonamentului spaniol. Trimitere la stilul cazon de pregătire al lui Piţurcă, mai apropiat de acela al unui antrenor de club care munceşte cu mînecile suflecate decît de al