La cererea lui Costi Rogozanu, motivată aici, am postat o tabletă de pe blogul meu scris în limba maghiară pe Voxpublica. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! De parcă aș fi postat într-o limbă nemaiîntîlnită, nemaiauzită, nu într-una care e vorbită de destui concetățeni ai românilor.

În primă fază, am încercat să înțeleg furia comentatorilor – unul a scris chiar cîteva rînduri în chineză! În definitiv, nu trebuie să cunoască nimeni limba maghiară, și nici argumentele lui Costi n-au apărut încă.

Apoi mi-am adus aminte că în era funariotă pe tabla pusă la intrarea-ieșirea din Cluj, Bine ați venit! a fost scris chiar și în chineză (!!!), numai în maghiară, nu. Și nu-mi amintesc să fi protestat mulți români.

Mi-au venit în minte, apoi, chinurile prin care trec aproape zi de zi făcînd temele de română ale fetiței mele din clasa a șaptea, analizînd fragmente din Delavrancea pe care nici chiar eu nu le înțeleg integral. Oricum, între noi e o diferență nu numai de vîrstă, ci și de socializare. Cum am mai povestit, eu am crescut într-o curte unde am jucat fotbal cu fete și băieți români. Ea trăiește într-un bloc fără curte și vorbește românește doar cînd își plimbă cățelul sau cînd cumpără pîine. M-am gîndit la încrîncenarea cu care sistemul de învățămînt românesc refuză să organizeze examene diferențiate pentru niște copii în limba cărora nu sunt nici genuri, nici acorduri. Și n-am amintit încă Secuimea, unde nici dacă te duci după pîine nu trebuie să vorbești românește!!

M-am gîndit, în sfîrșit, la natura provocărilor. Nu există provocare binecrescută. Ce s-ar fi întîmplat dacă Duchamp și-ar fi cerut scuze pentru pisoarul pe care l-a expus? Merg la fotbal și cîteodată mai surprind uimirea pe fața băieților români: ce, aici se vorbește, se urlă în maghiară? Poate ar fi timpul să înțeleagă tot românul că suntem aici, avem o cultură diferită de cea a major