Am intrat în luna lui Făurar şi -odată trecut pragul – Calendarul Popular al Românilor întoarce o pagină importantă, marcând, prin acte rituale complexe, începutul Anului Nou Viticol, dar şi ziua consacrată unui important animal totem al românilor – Ursul. Despre Martinii de Iarnă vom povesti mâine. Astăzi încercăm să vedem de unde vine sacralitatea viţei-de-vie la români, a vinului băut în toate momentele-prag de peste an şi din viaţa omului, să readucem în atenţie câteva dintre practicile magico-mistice pentru rodul viilor.
Povestea lui Făurar
Se povesteşte că Făurar e cel mai mic dintre copiii Moşului An. Vesel, nestatornic şi schimbător ca vremea, se spune că, atunci când e zi cu soare, râde Făurar, iar când începe a bate viscolul, e supărat şi plânge. Plânge şi de ciudă că i-a împrumutat fratelui său, Mart, câteva zile, iar acesta nu mai vrea să i le dea înapoi. Legenda spune că Moşul An, tatăl său, nu a adunat averi pe pământ, dar avea o mândreţe de viţă-de-vie, care, odată culeasă, făcea cel mai bun vin. Şi a umplut Moşul An butoiul cu vin şi a tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat, împărţindu-l egal între cei 12 fii ai săi. Numai că, cel mai mic dintre ei, chefliul Făurar, terminânu-şi porţia lui, a băut-o pe cea a fraţilor şi… dus a fost. Aceştia, furioşi, s-au luat după el să-l prindă, să-i ceară socoteală pentru cele făcute. Se povesteşte că şi astăzi îl urmăresc, iar atunci când sunt gata să-l ajungă, Făurar începe a plânge şi cerul se porneşte a viscoli, iar atunci când îl lasă în plata Domnului, Făurar râde ca un copil, iar soarele străluceşte ca primăvara.
Prima zi a lui Făurar marchează începutul Anului Nou Viticol, iar povestea beţiei lui, ritualice desigur, conturează un scenariu demn de prima plantă sădită de Noe după potop – viţa-de-vie. Şi pentru că strugurii erau acri, Noe a
