Gusturile nu se discută şi nici nu mi-am propus să analizez ultimul film al lui Quentin Tarantino din această perspectivă, deşi îi urmăresc întotdeauna creaţiile. Nu stilul regizoral, nu povestea în sine, ci mesajul mă nelinişteşte.

Propagandă prin film nu se face de ieri de azi, iar la Hollywood exemplele sunt multiple. Lucru firesc până la un punct, doar că simpatiile „liberale” (a se citi din perspectivă americană) ale regizorilor de peste ocean au început să devină din ce în ce mai radicale. Îmi aduc aminte de Avatar, un film excepţional din punct de vedere al realizării, dar care a făcut apel la nişte clişee care m-au descumpănit. Văzând cum e portretizată infanteria marină în acel film, mă gândeam la tinerii americani ce şi-au dar viaţa prin vreo două războiale mondiale, prin Coreea sau Vietnam pentru ca americanul simplu să se îndoape fără grijă cu hamburgeri şi cola, să plângă pe umărul nativilor din film uitând parcă ce s-a întâmplat cu ai lor şi să peroreze cât de bine ar fi să renunţăm la cuceririle civilizaţiei şi să ne întoarcem la vânătoarea de bizoni, eventual în timp ce nu se deslipeşte de „smartphone” nici când mănâncă. Întotdeauna mi-am dorit ca toţi americanii care au trăit sau trăiesc cu impresia că lupta împotriva comunismului a fost doar un clişeu să fi experimentat o zi din anii ”50 sau o săptămână din anii ”80 din România.

Dar să revenim la filmul nostru. În lumea postmodernistă în care trăim, există o adevărată psihoză a „drepturilor”. Ni se explică mai mult sau mai puţin savant că anumite categorii din societate sunt îndreptăţite să aibă o serie de privilegii, care încet-încet devin un fel de axiome şi a căror încălcare declanşează o adevărată furtună mediatică. Ca să fiu scurt, nu o să vă spun cine beneficiază de tratament preferenţial, ci cine nu, sau mai precis, care sunt caracteristicile care te exclud din start de la orice p