Se discută, de câtăva vreme, mai ales în presa scrisă şi audiovizuală, despre violenţa asupra copiilor, în familie şi în scoală. Fenomenul în sine are rădăcini istorice. A intrat chiar în folclor – a se vedea zicalele „Bătaia e ruptă din rai” şi „Unde dă tata, creşte”. Un asemenea precept pedagogic a devenit desuet, în familiile educate şi în concepţia adevăraţilor pedagogi.

Anton Semionovici Makarenko a fost un pedagog sovietic, adeptul teoriei tipic comuniste, conform căreia educaţia se face în colectiv şi prin spiritul muncii, fost director al unor şcoli de reeducare a delincvenţilor minori. În una din cele două cărţi, celebre în epocă, „Steaguri pe tunuri” şi „Poemul pedagogic” scrie că, la un moment dat, şi-a ieşit din fire cu

un elev de la reeducare şi, uitând de propriile principii, l-a luat la bătaie. Apoi, Makarenko, bineînţeles, făcându-şi autocritica, notează că a constatat cu surpriză că metoda depaşită si condamnabilă a dat totuşi roade.

Mă feresc să trag vreo concluzie, am relatat doar ce a scris Makarenko. Am făcut liceul la „Caragiale” intre anii 1953 – 1960. Am prins o pleiadă de profesori extraordinari, printre care celebrii Ion Grigore, Gheorghe Milica, Nicolae Simache. Nu-mi amintesc ca, vreodată, vreun profesor să fi aplicat vreunui elev o corecţie fizică, fie chiar o tragere de perciuni. Şi totusi mai făceam si noi pozne, dar disciplina la clasă era sfântă. Elocvent este că din cele cinci clase ale promoţiei mele, doar două fete şi un băiat nu au urmat studii superioare.

Am fost profesor doi ani, între 1967 si 1969, într-o comună din Dâmboviţa. În prima zi de scoală, când am primit, ca diriginte, clasa a VII-a A, eram căinat de colege – şi ele tinere absolvente – ce mă voi face cu cei trei repetenţi din clasă, printre care celebrul Crăciun, de 17 ani. La prima oră de dirigenţie, cea de organizare a clasei, mi-am adus